Toamna Cuviosului

O toamnă în Bucureşti n-ar avea nici un sens fără sărbătoarea Cuviosului Dimitrie. Nu doar de ziua lui, ci cu o săptămână înainte, aerul oraşului se lasă îmbrăţişat de clopote, înfăşurat de tropare şi înveşmântat de condace şi icoase, iar zările îşi ascut auzul mai bine pentru a prinde frânturi mari de Liturghii şi de Vecernii; grădinile îşi trimit snopii de crizanteme şi tufănele multicolore pentru a găti odăjdiile pe care, cu prisosinţă, le-ar merita Sfântul cel atât de smerit în viaţa-i pământească; înainte de a-şi fi potrivit în sine sudul, spre lunga lor călătorie nerătăcitoare, păsările cerului fac un amplu ocol şi o reverenţă de sus, spre racla celui care, cândva, era atât de milos cu vieţuitoarele necuvântătoare; miresme de tămâie şi parfum de rugăciuni iradiază din Dealul Patriarhiei, care devine pentru o vreme inima şi plămânii oraşului credincios; iar oamenii, oamenii vin în valuri necontenite, şoptind în taină dorinţe şi cereri, spunând încetişor vecinului de rând vreo minune trăită, povestind necazuri grele la care aşteaptă o rezolvare de la sfântul ce-i întâmpină pe toţi cu ştiuta-i smerenie şi repedea-i ascultare.

Ce daruri poţi să-i aduci Cuviosului Dimitrie de ziua lui? Mai mult cereri şi rugăciuni, căci niciodată nu se va supăra de prea multă rugăminte spre el, dar şi mulţumiri şi laude, aşa cum ştim şi cum putem noi, oamenii. Venim cu daruri umile la ziua sărbătoritului, iar el ne răspunde cu împliniri strălucitoare. Darul de anul acesta este împreună şederea cu Apostolul nostru, Andrei Întâi Chematul, care ne-a creştinat strămoşii. Un sfânt a păşit spre noi demult, călătorind pe mare, iar altul a venit la noi mai târziu, păşind peste Dunăre. Este vremea să-i sărbătorim cum se cuvine, păşind peste adâncurile tulburi ale sufletelor noastre şi odihnindu-ne pe dealul înmiresmat de rugăciune.

Romania Sfintei Parascheva

de Monica Dumitrescu

De câte ori mă întorc în România din ţara mea adoptivă, Marea Britanie, trăiesc o mare dezamăgire. Abia pun piciorul pe pământul ţării mele şi deja încep să mă irit şi să mă întristez pentru câtă mizerie ne înconjoară fizic pe străzi, cât de vulgari am devenit noi, românii...

Buricuri goale, fum de ţigară în cele mai "interzise" spaţii, mârlănie, manele sau doar muzică uitată intenţionat la maximum în mijloacele de transport în comun. Şi iar femei dezvelite, de ni se face ruşine nouă, femeilor, crâşme la pasul în care lumea se perindă de cu dimineaţa. Şi toate acestea îţi agasează privirea doar aşa, în treacăt, din microbuzul ce traversează ţara. Pământ mult nelucrat de nimeni, uitat de oamenii prea grăbiţi în goana după occidentalisme. Feţe triste şi încurcate, oameni care se răstesc la tine fără să înţelegi prea bine cu ce le-ai greşit. Vânzători şi chelneri care îţi vorbesc de parcă ţi-ar face un favor cumpărându-le tu lor marfa. Toată lumea e iritată de parcă naţiunea întreagă s-a scufundat într-o mare şi lungă boală nervoasă. Posturile de radio transmit circ în direct, hrănind generaţia "cool" cu sexualitate şi subcultură, însă frumos ambalate, sub masca satirei şi a unui gen media liberal şi profesionist. De îndrăzneşti să deschizi televizorul, starea de angoasă se prelungeşte, invitaţii de pe la mai toate emisiunile se ceartă, moderatorii îşi ascut vocile pe un ton iritant, chiar şi când e vorba de canalele de ştiri serioase. E o dispută generală, la care nu eşti doar invitat, ci invadat.

Vedete de carton îşi perindă averile în faţa camerelor de filmat şi eşti poftit să devii asemenea lor. Om simplu pentru societate - dar fiinţa creată de mâinile Ziditorului -, devii instrument de audienţă, dansezi, cânţi, îţi expui "talentele" şi trupul, doar-doar osanalele lumii s-or aşterne la picioarele tale.

Românul e, de la o zi la alta, mai trendy, mai plin de sine şi debarasat de stilul de viaţă demodat al bătrânilor. Mă sperie aproape organic cu câtă rapiditate a "evoluat" românul. În Occident procese ca acela de impregnare cu sexualizare a limbajului, stilului de îmbrăcare, a glumelor publice etc., deteriorarea valorilor familiei şi transformarea vedetelor în modele pentru noua generaţie sau inocularea de câştig fără prea mult efort s-au produs în aproape un secol. Zeci de aşa-zise organizaţii de emancipare au luptat decenii de-a rândul pentru "drepturile" vesticilor. Noi, românii, le-am adoptat rapid şi le-am transformat aproape într-o natură a naţiunii noastre. Am ajuns să nu mai găsim sens unor cuvinte ca morală, simplitate sau decenţă.

Pe drept vă veţi întreba cum de îndrăznesc tocmai eu să critic viaţa occidentală, când mi-am făurit un "acasă" în Vest. Lumea occidentală te ademeneşte pregătită în a-ţi oferi totul. Parte dintre noi ne trezim din amorţeală şi ne refugiem în Biserică. Acolo, în Occident, românii umplu fizic nu doar bisericile noastre, ci şi pe cele ruseşti şi greceşti.

Însă România Sfintei Parascheva nu e cea pe care am plâns-o în slovele de mai sus. România Sfintei Parascheva e cea a băbuţelor îmbrobodite cu basmale, cu feţele brăzdate de riduri şi mâinile crăpate de muncă. E România celor care, tineri şi bătrâni, cu mai nimic în traistă, poartă în inimi o credinţă ce topeşte frigul nopţilor de octombrie. E o Românie care se întinde pe o suprafaţă de doar câţiva kilometri, căci aşa se măsoară rândul celor care vin să se închine Sfintei. Tăcuţi, împăcaţi cu bolile şi sărăcia, închinătorii Sfintei Parascheva nu ştiu ce e aia job, implant, facebook, microwave. Dar ce e mai frumos în românii Sfintei Parascheva rămâne credinţa lor puternică de care nu se ruşinează, ei sunt asemenea unei armate care se adună la Iaşi în fiecare an pe 14 octombrie, gata să lupte cu orice greutate pentru a ajunge preţ de doar câteva secunde alături de Sfânta lor dragă. Aceşti oameni sunt fărâma de Românie care ne-a mai rămas şi de care noi, cei moderni, ne ruşinăm, talpa ţării care a ales să zăbovească în altă lume. În lumea lui Hristos.

Trei sfinti necunoscuti la Sihastria Putnei

Trei sfinti necunoscuti decat de o mica parte dintre credinciosi, anume Cuviosii Sila, Paisie si Natan, au moastele intregi in biserica manastirii Sihastria Putnei si asteapta canonizarea. Manastirea este asezata pe o vale din apropierea manastirii Putna de care a si apartinut pana nu de mult. Amanunte despre cei trei sfinti puteti afla de pe site-ul manastirii. http://sihastriaputnei.ro/

Misterul icoanei din Sinai

Îmi place foarte mult această icoană a Mântuitorului care se află în Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai.
Are ceva deosebit faţă de alte reprezentări ale Domnlui Iisus Hristos.
Partea dreaptă a chipului nu seamănă cu cea stângă. Pe jumătatea stângă a icoanei (aşa cum o privim) ochiul arată milă, pace, bunătate, seninătate, limpezime. Şi gura la fel. Ochiul drept este tulbure şi exprimă dreptatea şi adevărul şi te duce cu gândul la clipa Judecăţii de Apoi, cand Mântuitorul va arăta dreptatea Sa faţă de noi, oamenii.
Icoana datează din secolul al VI-lea, are 84 cm înălţime şi 45.5 cm lăţime.

La ceas de poveşti cu o fostă elevă a Agathei Grigorescu Bacovia

Pe doamna Aurica Băjenaru o cunosc de câţiva ani buni, am avut adesea prilejul de a-i asculta interesantele povestiri despre anii de tinereţe. Într-o zi, pe când îmi povestea că a avut-o profesoară pe soţia poetului George Bacovia, mi-a venit ideea să scriu despre acest lucru. Probabil a funcţionat telepatia, căci exact atunci mi-a zis şi ea: "De ce nu-mi iei şi mie un interviu? Uite câte lucruri ştiu…"

Doamna Băjenaru a fost jurist în Ministerul de Interne. Acum, la cei 86 de ani, este încă o fire activă, este la curent cu toate ştirile, şi dezbate chiar şi politica din când în când. Deşi nu îi place deloc ce se întâmplă la noi în acest domeniu, merge conştiincioasă la fiecare votare. Pe vremuri, printre altele, sarcina sa la locul de muncă era să popularizeze legile nou-apărute printre angajaţi. "Eram lucrător cu gura", spune doamna noastră. N-a fost membră de partid, a reuşit această performanţă, deşi a lucrat în justiţie. Despre orice are ceva interesant de spus, uneori este tăioasă în replici, ceea ce nu totdeauna i-a adus prieteni... "Dacă nu pot să tac!", mai spune doamna jurist. În timp, auzul a mai lăsat-o şi spune cu umor că a auzit prea multe răutăţi la viaţa sa şi de aceea a păţit asta.

Examene grele din vremuri şi mai grele

Doamna Rica, aşa cum îi spun apropiaţii, a învăţat la două licee bucureştene, "Domniţa Ileana" şi "Regina Maria".

În 1945, pe fondul sărăciei care a urmat după război, a fost nevoită să "dea două clase într-una", pentru a termina liceul mai devreme cu un an şi a-şi scuti părinţii de nişte taxe în plus. Povesteşte: "Zece fete din clasa de 35 de eleve am făcut asta, am învăţat mult în acel an. Legea învăţământului de atunci ne permitea să dăm două clase într-una cu condiţia să avem mediile peste 8. Şi la fiecare materie trebuia să ne ridicăm în picioare să spunem profesorului că dorim să ne asculte mai devreme pentru a ne încheia mediile, să avem situaţia încheiată înaintea celorlalţi elevi din clasă. Am procedat aşa la toate materiile, iar când a venit rândul să facem asta şi la limba română, doamna profesoară Agatha Grigorescu Bacovia s-a enervat. Toate cele zece fete eram pregătite să ne asculte, am rugat-o frumos, dar a sărit ca arsă: "Cum, vreţi doi ani într-unul? Cum te cheamă? Băjenaru Aurica. Stai jos, nota 3!" Şi aşa a făcut cu toate. Ne-am plâns, am bocit, nu pentru un 3, că media tot ne ieşea de trecere, dar nu mai era peste 8 media generală. A venit diriginta la ora următoate şi când ne-a văzut aşa plânse pe toate ne-a întrebat ce am păţit. Atunci i-am povestit, ne era martoră toată clasa, şi a luat catalogul, s-a dus imediat la cancelarie, a convocat consiliul profesoral şi a pus în discuţie cazul nostru. La ora următoare de limba română, a venit Agatha spăşită şi ne-a făcut la fiecare din 3 câte un 8. Soţii Bacovia stăteau în acelaşi cartier cu mine, pe Olteniţei. După ce am terminat liceul, când o vedeam pe stradă nici n-o salutam. Am considerat că a făcut o răutate gratuită cu noi atunci. Ştia ea cât de mult m-am chinuit să învăţ la toate materiile şi să dau toate diferenţele acelea? Noroc că am avut-o profesoară doar un an! Mă ţinea în gazdă un frate mai mare, avocat. Venea noaptea la 3 şi îmi stingea lampa. Îi ziceam: "Stai, nene, că abia m-am trezit acum", dar eu de fapt învăţam toată noaptea... Ce să mai spun despre Agatha? La orele de literatură ne recita tot timpul poezii de George al ei, "Plumb… şi toate celelalte poezii ale lui. Îi populariza opera. Au avut un fiu, Gabriel, care a ajuns violonist, dar din câte ştiu nu a fost aşa de mare ca ei. Un frate al meu era coleg cu el la Liceul "Gheorghe Şincai". Gabriel al lor a rămas repetent de câteva ori. Şi doamna Bacovia era invidioasă pe noi, elevii care învăţam bine. Altfel nu îmi explic răutatea ei.

Am luat bacalaureatul, apoi am dat examen la trei facultăţi, am intrat la toate, dar am ales Dreptul. Din cauza stresului şi a oboselii prea mari, după examene am făcut şi hepatită, şi tifos. Am stat şase săptămâni în spital. Dar nu am avut de ales, a trebuit să învăţ aşa mult pentru că părinţii mei erau ţărani, din satul Bălăria, judeţul Teleorman, nu erau avuţi, mai aveam fraţi la şcoală, m-am gândit să le mai reduc cheltuielile cu un an. Am fost opt fraţi şi toţi am învăţat carte, deşi ne trăgeam din oameni simpli. Am avut şi minte bună, dar şi ambiţie, pe lângă nişte părinţi foarte înţelepţi. Tata făcea negustorie, aşa ne-a ţinut pe toţi la şcoală".

După depănarea acestor amintiri, mă uit la poza veche care o arată pe Aghata Bacovia atât de serafică şi frumoasă încât nu mi-o pot imagina decât soţie de poet trist şi melancolic până la depresie. Şi când te gândeşti că o toană de moment a făcut ca amintirea ei să rămână grea ca plumbul în colţul inimii celor zece eleve de liceu bucureştean!...

A donat o casă bisericii din Valea Plopilor

Doamna Băjenaru este singură de mai mulţi ani. Îi ţin de urât amintirile şi, din când în când, câţiva apropiaţi care îi mai trec pragul s-o întrebe de sănătate. Este o persoană credincioasă, merge în fiecare duminică şi sărbătoare la biserică. Îşi aminteşte cum mama sa ţinea posturile cu aşa mare stricteţe că nici atunci când era foarte bolnavă nu se abătea de la post, chiar cu sfaturile fiilor săi ajunşi medici. De la părinţii săi blânzi şi cumsecade - pe care i-am admirat de atâtea ori în tabloul de pe peretele din hol - a moştenit şi dânsa credinţa, înclinarea spre lucruri curate şi dorinţa de dreptate. Tot de la ei a moştenit şi casa bătrânească din satul natal, care azi se numeşte Valea Plopilor, şi pe care a donat-o bisericii spre a fi casă parohială.

Republica lui Mihail Neamtu

Pe blogul lui Mihail Neamţu (născut în 1978) am găsit acest manifest. Absolvent de teologie şi filosofie, autor al câtorva cărţi scrise cu inteligenţă şi condei îndrăzneţ, Mihail Neamţu propune acum o nouă viziune politică pentru România. Ce va ieşi, nu ştim, dar ideile lui sunt frumoase, vă invit să le citiţi cu bună credinţă!

Noua Republică

Pentru ca răul să triumfe în vremuri de criză, e suficient ca oamenii buni să stea deoparte şi să nu facă nimic.
Sunt cuvintele unui politician şi cărturar care, la marginea Europei apusene, şi-a slujit ţara cu devotament şi ardoare. Vremurile de criză despre care vorbea Edmund Burke sunt şi vremurile noastre.
În 1989, România a doborât tirania comunistă şi a primit darul libertăţii prin sacrificiu.
Să ne amintim: nu nomenclaturiştii, nu şmecherii sau cocălarii au dărâmat dictatura – ci oamenii liberi, vrednici, demni şi buni. La Timişoara, Bucureşti, Arad, Sibiu, Braşov sau Cluj — câteva inimi curajoase au făcut diferenţa pentru alte 23 milioane de suflete.
România are nevoie şi astăzi de idealiştii pragmatici care refuză transformarea ţării într-un paradis al mediocrităţii.
Sunt milioane de cetăţeni care au ieşit din sărăcie şi deznădejde prin muncă şi solidaritate.
Sunt milioane de români care vor să dea ţării un alt viitor: nici colonie economică, nici insulă ocolită de marele capital.
Sunt milioane de cetăţeni care ştiu că România nu e o cauză pierdută. Ei desfid impostura televiziunilor şi cinismul politicienilor care seamănă doar zgomot, intrigi, ură sau descurajare.
Românii de bună credinţă aparţin unei naţiuni care şi-a luat destinul în propriile mâini.
Românii de bună credinţă sunt demni de istoria țării lor. Ei nu cerşesc privilegii, ci îşi câştigă singuri pâinea.
Românii de bună credinţă ştiu că suntem o ţară protejată de cea mai puternică alianţă militară şi că aparţinem unui foarte râvnit spaţiu de cultură şi civilizaţie euro-atlantică. Şansa este de partea noastră.
Zestrea României de mâine se poate îmbogăţi cu optimism, viziune, competenţă instituţională şi, mai ales, caractere.
Lumea se schimbă şi românii au nevoie de o Nouă Republică: nu republica socialistă a lui Gheorghiu-Dej, nici republica tranziției lui Ion Iliescu & Antonie Iorgovan. O Nouă Republică a românilor de pretutindeni.
Vom recunoaşte primatul cetăţenilor şi al comunităţilor.
Nu vom permite acumularea datoriilor pe umerii viitoarelor generaţii. Nu vom tolera amanetarea viitorului României.
Un Stat modern care sprijină participarea cetăţenilor la procesele democratice.
Un Stat care nu dispreţuieşte cetăţenii din diaspora.
Un Stat în care votul la referendum devine lege, nu tocmeală.
Un Stat care răsplăteşte meritul şi munca, nu lenea şi hoţia.
O Nouă Republică pentru cetăţeni liberi.
Libertatea politică - adică puterea de-a spune adevărul oricărei puteri oligarhice. Libertatea civică de-a întreprinde orice acţiune în interesul comunităţii. Libertatea economică a întreprinderii neîngrădite, fără excesele controlului birocratic din partea statului. Libertatea religioasă, de-a proclama crezul nobil al înaintaşilor.
O Nouă Republică se sprijină pe o Constituţie a libertăţii.
O construcție politică sub cupola valorilor constițuționale cere însă alți lideri: oameni care n-au colaborat cu vechile structuri de partid; oameni care nu şi-au negociat demnitatea servind bătrâna Securitate; oameni care au ieşit din sărăcie prin propriile puteri.
Noul şi vechiul, aşadar, aduse laolaltă: înţelepciunea tradiţiei (care ne învaţă preţul libertăţii) dialogînd cu inteligenţa modernităţii (care ne-a scos din sărăcie).
Ca oameni, murim singuri şi ne salvăm împreună. Ca naţiune, dăinuim numai răspunzând robust provocărilor istoriei.
Europa trece printr-o criză economică, morală și instituţională fără precedent. România merită lideri capabili să depăşească nivelul parohial al unor discuţii despre supravieţuire.
România de mâine are nevoie de valori,instituții și caractere.
Totul începe cu oamenii de calitate. Să ne mişcăm, să-i căutăm şi să-i sprijinim.
Stând deoparte nu vom face nimic.
Înnoirea dreptei nu e un capriciu, nici o iluzie: e o necesitate.

Parintele Adrian Fageteanu a plecat la Domnul

A plecat la Domnul si Parintele Adrian Fageteanu. Chiar in ziua Sf. Antim Ivireanul, batranul duhovnic care vietuia in ultimul timp la Manastirea Lainici, si-a dat duhul in mainile lui Dumnezeu, la peste 98 de ani.
Dumnezeu sa-l odihneasca!
Mai multe, pe blogul pr. arhim. Mihail Stanciu de la Manastirea Antim

Trei tipografi ai neamului românesc

Trei sunt tipografii cărora noi, românii, ar trebui să le fim recunoscători. Practic, fără Ieromonahul Macarie (sfârşitul sec. al XV-lea – începutul sec. al XVI-lea), Mitropolitul Antim Ivireanul (circa 1650 - 1716) şi Mitropolitul Dosoftei (1624-1693) nu am avea azi limba română aşa cum o ştim.


Ei au tipărit primele cărţi în spaţiul românesc, au alcătut, tradus şi transpus în cuvânt românesc texte bisericeşti de mare valoare, datorită lor, limba română s-a şlefuit, primind din duhul lor iubitor de Dumnezeu. Remarcabil este faptul că doi dintre aceşti deschizători de drumuri – Sfântul Antim şi Tipograful Macarie – au fost de alt neam, primul era georgian, iar celălalt, sârb.


Macarie Ieromonahul, tipograful de pus în icoană, a deschis pe pământul Ţării Româneşti prima tipografie, aducând la lumină, la Mănăstirea Dealu, prima carte din Ţara Românească, Liturghierul, în 1508.







Majoritatea rugăciunilor noastre sunt şi azi în aceeaşi formă pe care Sfântul Antim Ivireanul le-a alcătuit în urmă cu aproape 300 de ani.

Ce laudă am putea să-i aducem Sfântului Dosoftei care a transpus în versuri Psaltirea? – prefigurând o limbă literară românească de o sonoritate fermecătoare. Şi al a tipărit cărţi în graiul românesc.
Astăzi, de ziua Sf. Antim, o plecăciune pentru el şi pentru cei doi tipografi de seamă, ca şi tuturor celor care trudesc în zilele noastre la aducerea pe lume a unei noi cărţi.

Filme vazute pe bucati

Ultimul film pe care am apucat să-l văd înainte de decembrie 1989 la cine­matograf a fost "Maria şi marea", cu Maia Morgenstern în rolul principal. L-am văzut din două bucăţi. Eu vedeam multe filme, pentru că sora mea era casieră la cinema. Când ajungeam în oraş, mă duceam glonţ la ea. Mă fascina felul în care ştampila biletul, cum scria pe el locul şi rândul, dar mai era şi sentimentul de mândrie că eu eram în cabina aceea micuţă, pe uşa căreia scria "Intrarea interzisă persoanelor străine".

În Buzău, Cinema CFR era cel mai mic din cele trei existente, dar foarte util călătorilor, navetişilor şi elevilor de liceu chiulangii. Era bun pentru că, între două trenuri, puteai vedea un film. Cinema-ul ăsta era chiar lângă gară, spre linia 20, cea de unde luai trenul de Nehoiaşu. Îmi aduc aminte că aici am văzut cele mai multe dintre filmele româneşti cu haiduci şi absolut sigur acolo m-a fascinat, cu felul de a scuipa seminţe, Florin Piersic şi vocea puternică a Aniţei, care cânta într-o secvenţă "Cine iubeşte şi lasă", voce care, mi-am dat eu seama mai târziu, era a Mariei Tănase, de fapt. Una dintre colegele surorii mele era o doamnă slăbuţă, simpatică foc, şi despre care auzisem că era verişoara actriţei Coca Andronescu. Era o mare ce chestie să ştii aşa mondenităţi pe atunci!

Mă specializasem în a vedea fil­me­le pe bucăţi, dacă nu erau nişte filme extraordinare şi care să merite să le văd de la cap la coadă, în chip firesc. Intram la film când ajungeam, apoi mai rămâneam în sală şi la spectacolul următor şi vedeam începutul până la punctul unde ştiam deja subiectul. Era interesant, să ştiţi. Poate de atunci am rămas cu obiceiul ca seara, când deschid televizorul, să stau la un film care este deja început, iar începutul să îl văd eu altă dată, când îl reiau. Căci trebuie să recunoaştem că se reiau al naibii de des toate!

După perioada cu Cinema CFR, so­ra mea a fost "avansată" la Cinema Tineretului. Era mai în centru, pe Bu­levardul N Bălcescu, lângă Casa de Cultură a Sindicatelor. Amintirile despre acest loc îmi sunt mai estompate.



După aceea, sora mea a lucrat la Cinema Dacia, cel mai modern şi central dintre toate. Era o sală foar­te mare, scaunele erau îm­brăcate cu pluş rosu, aici rulau în premieră filmele venite de la Bu­cu­reşti, abia apoi erau distribuite la celelalte cinemato­grafe din oraş şi din judeţ. Era chiar foarte frumos la Dacia.

Un afiş artistic al filmului despre Villon

Partea bună pentru mine era nu numai că pu­team să văd orice film apărea pe ecrane, dar şi că, pe vremea aceea, când orice imagine cu vreun artist era pre­ţioasă, eu aveam parte de multe afişe de film. Mi-am împo­dobit cu ele, pe rând, camera în adolescenţă, stârnind cu siguranţă ad­miraţia şi invidia colegilor de ge­neraţie, deşi am inima împăcată că am mai şi dăruit astfel de bogăţii. Nu prea înţelegeam de ce mama nu aprecia zelul meu decorativ legat de afişele de filme, de ce le folosea cu mare sârg la tapetarea dulapurilor din bucătărie şi în alte locuri mai puţin nobile.

Cel mai interesant afiş de film de atunci a fost cel al filmului despre François Villon. Îl mai am şi azi, printre alte vechituri de preţ, cu poeziile marelui rebel francez în traducerea lui Romulus Vulpescu. Sentimentul pe care îl am şi azi este bucuria pe care o aveam când intram la orice film - să mai amin­tesc de "Declaraţie de dra­gos­te" şi "Liceenii", cu imensele cozi? -, ca o răzbunare pentru nenumăratele dăţi când la alimentară nu mi se dădea pâine pentru că nu aveam buletin de oraş.

Doar la Ma’lula se mai vorbeşte limba lui Iisus

Ma'lula este un loc unic în întreaga lume, pe care orice creştin ar dori să-l viziteze dacă i-ar cunoaşte secretul: mica localitate din Siria este singura în care se mai vorbeşte limba aramaică, limbă pe care a vorbit-o Mântuitorul Iisus Hristos.

Ma’lula este un sat cu 5.000 de locuitori, situat la 70 de km vest de Damasc, capitala Siriei. Are casele lipite una de alta, cocoţate pe stânci deşertice. Comunitatea este formată din musulmani dar şi din creştini ortodocşi, care trăiesc în pace unii cu alţii. Bogăţia locului nu constă numai în frumoasa limbă veche, sfinţită de rostirea lui Iisus Hristos, ci şi într-o comoară de mult preţ: moaştele primei fecioare care a murit ca muceniţă a lui Hristos, Sfânta Tecla. Racla se află pe una din înălţimile orăşelului, adăpostite în mănăstirea dedicată ei, iar de departe se vede, impunătoare, şi statuia care o reprezintă de sfântă. Mănăstirea este de maici, iar lucrul uimitor este că Muceniţa, care l-a cunoscut pe Sfântul Pavel şi al cărui cuvânt apostolic l-a urmat, este binefăcătăoarea tuturor celor care o roagă ceva cu credinţă, indiferent de religie. Sfânta a primit darul facerii de minuni, mai ales al vindecărilor, aşa că asemenea rugăciuni împlineşte adesea atât creştinilor, cât şi musulmanilor. Oamenii locului sunt destul de săraci, trăiesc în condiţii grele de viaţă, mulţi dintre ei se ocupă cu păstoritul.

O şcoală pentru studierea limbii aramaice

Pentru conservarea limbii aramaice vorbite azi doar în această localitate, s-a înfiinţat în 2006 o şcoală. Interesul pentru limbă l-a arătat şi regizorul Mell Gibson, care pentru realizarea filmului „Patimile lui Christos”, a venit în acest loc pentru a transpune unele replici în aramaică şi a se documenta. Aramaica se vorbea în multe teritorii în vremea Mântuitorului: în locurile unde este Siria de azi, în Palestina, Liban şi împrejurimi. De cel puţin 100 de ani, limba aceasta s-a uitat în alte părţi, ca urmare a faptului că limba oficială, vorbită peste tot şi predată în şcoli, este araba. O parte din scrierile Bibliei au fost concepute în aramaică.



„Faptul că aici limba vorbită de Domnul nostru Iisus Hristos încă o poţi asculta pe stradă vorbindu-se curent, te transpune cumva în timp, şi parcă devii contemporan cu Mântuitorul şi cu Sfinţii Apostoli şi Ucenici. Iar faptul că melodicitatea limbii aramaice este una dulce fiind o îmbinare între ebraică şi arabă, şi mai mult se apropie de spiritul Evangheliei. Putem afirma că atât pentru ocrotirea Sfântei Tecla, care este socotită cea Întocmai cu Apostolii, cât mai ales pentru faptul că poţi asculta pe viu rugăciunea «Tatăl nostru» în limba aramaică, face ca aceste loc sa fie unul aparte pentru întreaga creştinătate”, ne-a spus părintele Gheorghe Costea, preotul românilor ortodocşi din Siria.




Logodnica fugară

Sfânta Muceniţă Tecla era ca de 18 ani când l-a auzit propovăduind pe Sfântul Apostol Pavel. Era logodotă cu un tânăr pe nume Famir, frumos la chip, de neam bun şi cu care urma să facă nunta în curând. Dar ascultând cuvintele care vorbeau despre Hristos, Mirele Ceresc, Tecla s-a aprins de dorul dumnezeiesc şi n-a mai dorit să se căsătorească, ci să trăiască în feciorie. Atât de mult i-au plăcut cuvintele despre Fiul lui Dumnezeu încât a stat la picoarele lui Pavel şi l-a ascultat, alături de alţi oameni, trei zile şi trei nopţi, fără să aibă nevoie de mâncare şi de somn. Mama şi logodnicul ei s-au supărat foarte tare pe ea şi, nereuşind s-o convingă să renunţe la noua credinţă, ei rămânând în continuare păgâni, au pârât-o mai-marilor cetăţii. A fost chinuită în fel şi chip, dar ieşea mereu vie şi nevătămată: din gropaa cu lei, cu şerpi şi alte lighioane a ieşit ca dintr-o grădină, fără nici o rană. Ba chiar o leoaică i-a lins picioarele. Nici focul n-a ars-o, căci Dumnezeu a dat o ploaie puternică peste rugul pregătit pentru ea. Au lăsat-o în pace, crezând că este vreo vrăjitoare, iar ea s-a retras în pustie şi a trăit o viaţă de rugăciune şi post până pe la 90 de ani. Vindeca diverse boli ale celor care veneau la ea. S-a sfârşit bătrână, fugind de nişte oameni tulburaţi la minte care au fost trimişi să-i facă rău. Se spune că s-a rugat să fie ascunsă în stâncă şi Hristos, pentru care a lăsat lumea, a despicat stânca în două ascunzând-o de rău-făcători. Atunci şi-a dat şi duhul în mâinile Domnului. Pe locul acela se află mănăstirea unde se păstrează şi moaştele sale care şi acum fac minuni.