miercuri, 14 martie 2012

„Fotbalul e un sport care nu te separă de Dumnezeu“

Autor: Alexandru Briciu


Sportul, în România, este un fenomen ce atrage mase. Iar fotbalul este supranumit "sportul rege", tocmai pentru popularitatea de care se bucură. George Ogăraru ne-a vorbit despre adevăratele valori din viaţa unui fotbalist, poate atipic pentru domeniul în care s-a consacrat: familist convins, creştin practicant şi filantrop.



Sunteţi un sportiv care a obţinut numeroase performanţe în fotbalul românesc şi internaţional. Ce sfaturi aveţi pentru tinerii ce visează la o carieră sportivă, în condiţiile în care presa de specialitate promovează mai mult non-valorile şi mondenităţile? Care sunt adevăratele valori ale vieţii lui George Ogăraru?


George Ogăraru: Într-adevăr, pot afirma cu bucurie că am reuşit să ating un bun nivel profesional, deşi nu am fost jucător de fotbal cu calităţi ieşite din comun, însă cu ajutorul lui Dumnezeu am putut suplini, prin muncă, acestea.

A fi sportiv, în sine, reprezintă un mare avantaj, însă "pachetul" ce vine odată cu recunoaşterea publică poate fi greu de cărat. Într-un mediu în care tentaţiile aleargă după tine chiar şi la locul de muncă, trebuie să ai bine stabilit traseul încă de când ai plecat de acasă. Este adevărat că mass-media promovează non-valorile, însă observ că din ce în ce mai mulţi tineri se dau la o parte din calea acestui tip de informare. Am avut plăcuta surpriză ca de-a lungul carierei să întâlnesc sportivi de renume internaţional care îşi bazează viaţa pe valori puternice şi simplitate! Tinerii noştri să ştie că la acest nivel "se poartă" cultura, valorile, viaţa de familie, şi nu doar ceea ce ni se vinde în presa de specialitate; şi i-aş sfătui să vadă fotbalul ca pe o artă, nu mai mult. Celelalte vin de la sine, inclusiv banii. Valorile după care îmi ghidez viaţa sunt normale: credinţă, familie, cultură şi dragoste de ţară.

Sunteţi, oarecum, atipic peisajului fotbalistic care ni se serveşte în ziare şi la televizor. Cum aţi reuşit ca tânăr, între atâtea tentaţii, să duceţi o viaţă decentă, cu o familie frumoasă, caracterizată simplu printr-o expresie: bunul-simţ?


Nu din început am gândit ca azi! Am cunoscut o oarecare faimă la o vârstă sensibilă, 20 şi ceva de ani, moment în care nu îmi puneam întrebări existenţiale complexe. A rânduit Dumnezeu să îmi găsesc jumătatea repede şi bine, am devenit tată tânăr şi astfel s-a născut dorinţa de a construi ceva durabil. Odată cu transferul în Olanda a apărut necesitatea unei vieţi spirituale mai profunde. Deşi clubul la care am mers era de un nivel înalt şi m-a învăţat multe lucruri despre disciplină, responsabilitate, autocontrol, socializare, în afara clubului ne simţeam singuri, neintegraţi. În România locuisem mereu vizavi de biserică, iar acum nu găseam acest sprijin pe o rază de câteva sute de kilometri, fapt care a adus conştientizarea importanţei acestui lăcaş în viaţa omului, a noastră. Am primit sprijin din ţară, de la părintele duhovnic şi alţi preoţi şi monahi ce ne-au susţinut de la distanţă prin rugăciuni şi cărţi trimise, ne-am ţinut aproape familiile şi prietenii, şi astfel am reuşit să ne păstrăm echilibrul. Acum, în Elveţia, suntem foarte legaţi de comunitatea românilor din Lausanne, adunată în jurul preotului Adrian Diaconu. Cred că ducem o viaţă normală, eu, soţia mea şi copiii. Mergem la biserică, ne spovedim, citim, ne rugăm, postim, ne împărtăşim, ajutăm, ieşim la plimbare, ne întâlnim cu alţi români pe care i-am cunoscut aici: medici, profesori, arhitecţi. Este o comunitate de mare valoare. Nu facem ceva extraordinar, aşa cum aţi zis: lucruri de bun-simţ. Pentru mine, azi, fotbalul e un sport care nu te separă de Dumnezeu. Tentaţii sunt, dar tovărăşia cu ele se plăteşte, aşa că rezistăm, pentru iubirea lui Dumnezeu, pentru importanţa unităţii familiei şi a sănătăţii mentale şi sufleteşti a tuturor membrilor ei.

Sunteţi vicepreşedinte al Asociaţiei "Pro Vita" şi promovaţi această organizaţie, în special peste hotare. Care este rolul acestei fundaţii şi cât de important este ajutorul oamenilor pentru respectiva comunitate?


Tangenţa mea cu Asociaţia "Pro Vita" a început cu vânzarea de tricouri în folosul copiilor asistaţi de această asociaţie, condusă pe atunci de părintele Nicolae Tănase. Am făcut vizite la Valea Plopului, am ajutat cu ce-am putut, iar la reorganizarea făcută am devenit vicepreşedinte. Mă onorează această poziţie în "Pro Vita", dar mă şi obligă. Rolul ei este să lupte contra avortului şi să ofere alternativă la avort: ajutorul pentru ţinerea sarcinii şi chiar preluarea mamei şi a copilului până îşi rezolvă problemele sociale cu care se confruntă şi care au condus-o la ideea de avort. Nevoile în "Pro Vita" sunt multe şi diversificate, numărul asistaţilor creşte mereu, aşa că se naşte nevoia găsirii de noi căi de a face ca asociaţia să meargă mai departe. De aceea am încercat să le vorbim şi celor din străinătate despre "Pro Vita", şi am făcut bine, am găsit oameni dispuşi să sprijine.

De curând a avut loc gala oficială a Fundaţiei "Mihai Neşu", al cărei ambasador sunteţi. Vorbiţi-ne despre prietenia cu Mihai Neşu şi despre activitatea acestei fundaţii.


Ne cunoaştem de vreo zece ani şi aş putea spune că am crescut împreună, că îmi este mai mult decât prieten şi că îl văd mai degrabă ca pe un frate. Mihai este un om cu suflet mare, cu o educaţie deosebită şi cu valori puternice, iar drept dovadă stau toţi oamenii care îi sunt alături şi se roagă pentru sănătatea lui în urma accidentului suferit anul trecut. Deosebit este faptul că în acest moment de grea încercare el s-a gândit să îi ajute pe cei ce sunt în situaţii asemănătoare lui şi nu beneficiază, în România, de condiţiile şi susţinerea necesară. Astfel a creat Fundaţia "Mihai Neşu" cu sediul în Olanda, având ca scop sprijinul persoanelor cu handicap din România. Faptul că dintr-un scaun electric, folosindu-şi doar inima şi capul, Mihai are dorinţa de a ajuta oameni atât prin intermediul fundaţiei, cât şi prin puterea exemplului personal, mă obligă să îmi pun întrebarea: Oare noi cei sănătoşi fizic putem face la fel?

George Ogăraru, scurtă biografie

George Ogăraru este un fotbalist român care a evoluat, de-a lungul timpului, la cluburi precum Steaua Bucureşti, Ajax Amsterdam (Olanda) sau FC Sion (Elveţia), bifând şi câteva selecţii la echipa naţională de fotbal a României. A câştigat o cupă şi două campionate de fotbal în România, două cupe şi două supercupe ale Olandei şi o cupă a Elveţiei şi a contribuit la ultima performanţă a selecţionatei ţării noastre: câştigarea grupei de calificare la Campionatul European de Fotbal din 2008. În plan extrasportiv, contribuie la activităţile întreprinse de Asociaţia "Pro Vita" (vicepreşedinte) şi de Fundaţia "Mihai Neşu" (ambasador). Este căsătorit cu Andreea şi au împreună trei copii: Eric Emanuel, Natalia Maria şi Sofia Elena.

luni, 12 martie 2012

Radu Bogdan, un personaj de poveste

Radu Bogdan (1920-2011) este unul dintre cei mai mari istorici ai artei, cunoscut mai ales pentru monumentala şi exhaustiva monografie "Ion Andreescu", el fiind, de altfel, cel mai mare cunoscător al operei acestuia. La 11 martie ar fi împlinit 92 de ani. S-a stins din viaţă în august 2011, lăsând culturii române manuscrise şi documente pe care le vom putea cunoaşte abia peste câţiva ani, atât sunt de multe.

Întreaga sa moştenire culturală, Radu Bogdan a lăsat-o prin testament Mădălinei Mirea, doctor în istoria artei, ucenica maestrului în ultimii nouă ani. Întâlnirea dintre cei doi s-a petrecut ca după un scenariu de film memorabil.

"I-am trimis o scrisoare în care îi scriam că îmi doresc să fac o teză de doctorat pe tema expertizei de atribuire în artă, şi credeam cu putere că este singurul om care mă poate ajuta, că aveam nevoie de relaţia maestru-discipol, aşa cum era odinioară. Îl rugam să mă lase să stau în preajma sa ca să învăţ. După ce a primit scrisoarea, mi-a telefonat entuziast: "Doamnă, ard de nerăbdare să vă cunosc, de 50 de ani aştept scrisoarea aceasta!"

I-am devenit discipol şi m-a învăţat răbdarea, lucrul într-o arhivă, documentarea şi tot ceea ce ulterior mi-a fost de ajutor în elaborarea tezei mele de doctorat", povesteşte Mădălina Mirea.

"Radu Bgdan a fost un personaj de poveste. Nu cunosc un mare intelectual român care să nu-l fi frecventat pe Radu Bogdan. La masa la care am stat şi eu lângă Radu Bogdan, au stat toţi oamenii mari ai culturii române: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Vladimir Tismăneanu... Erau oameni de-ai casei, îi sorbeau cuvintele, mulţi s-au format în proximitatea lui. Asta în ciuda faptului că era şi un om năprasnic, intransigent, cerea multe de alţii, fiindcă şi de la sine cerea".

"Pământul pârjolit"

Când cerceta o temă, făcea totul cu atâta conştiinţă, încât Andrei Pleşu spunea despre el că folosea metoda "pământului pârjolit". S-a ocupat peste 50 de ani de opera şi viaţa lui Ion Andreescu, i-a cunoscut urmaşii, a citit totul despre el. Odată, căutând un tablou de Andreescu, a aflat că fusese dăruit de Gheorghe Gheorghiu-Dej lui Iosip Broz Tito, şi a cerut aprobare să-l vadă în fosta Iugoslavie. Nu i-au dat voie. În afară de acest tablou, a văzut "cu ochii lui" toate cele 230 de lucrări autentice ale lui Andreescu şi cele în jur de 700 de falsuri. "Uneori mergea şi la tribunal să asiste la procese de partaj care aveau ca miză vreun tablou de Andreescu", mai spune Mădălina Mirea.

Radu Bogdan a mai fost interesat şi de Nicolae Grigorescu, descoperind că era cu cel puţin doi ani mai în vârstă decât se credea. A realizat monografiile artiştilor Teodor Aman şi Georgeta Năpăruş şi a avut preocupări legate de cimitirul vechi de la Săpânţa, despre care a lăsat o carte în manuscris, care va fi publicată curând.

Prieten cu mari oameni de cultura



Cu scriitorul Elia Ehrenburg, 1945

Radu Bogdan a avut preocupări şi pentru arta internaţională. A cercetat pictura lui Gaspar David Friedrich şi a fost la o conferinţă în Germania, unde a expus viziunea sa despre acesta. Avea o mare dorinţă de a împărtăşi ideile şi descoperirile sale celor care puteau fi la o anume cuprindere spirituală, astfel încât a purtat o bogată corespondenţă, pe zeci de ani, cu mari personalităţi internaţionale: Gisèle Freund, Marc Chagall, André Lothe, Albert Skira, Bernard Berenson, Don Bialostosky, Jean Tinguely.

Acuzat pe nedrept că ar fi pactizat cu comuniştii, parcursul său a fost unul mai degrabă plin de perseverenţă şi muncă, nu de profit de pe urma regimului. Mădălina Mirea: "A absolvit Colegiul de Conductori Arhitecţi, a intrat la ziarul "Scînteia", apoi la Radio, unde realiza emisiuni din sfera artei. În 1947, după plecarea regelui Mihai I, a fost invitat să facă parte din comisia de inventariere a Castelului Peleş. El s-a ocupat de documente, iar alţi peste 30 de specialişti de celelalte bunuri. Renumele fiindu-i în plină consolidare, George Oprescu
l-a luat la Institutul de Istoria şi Teoria Artei. În perioada dezgheţului cultural, prin 1968-1973, a putut să meargă în străinătate pentru a studia temele dorite, iar lucrurile stăteau cam aşa: îi dădeau voie să însoţească o delegaţie română care mergea în Italia, iar el rămânea acolo şi nu se mai întorcea două luni! Cerceta cât putea de mult. Erau probleme cu cei de la Academie, dar domnul Răzvan Theodorescu, care era director administrativ la institut, pleda pentru el, asigurându-i pe toţi că Radu Bogdan se va întoarce în ţară, n-a rămas decât pentru a studia ceva. La întoarcere era penalizat, dar nu mai conta".

O arhivă pe măsura personalităţii

"În 2004, de ziua mea, mi-a dat volumele monografiei "Ion Andreescu", iar ca dedicaţie îmi scria că îmi încredinţează mie grija pentru posteritatea sa, "dacă va fi totuşi să aibă vreuna". În viaţă fiind, mi-a dat dosarele cu Andreescu". Aşa a ajuns Mădălina Mirea moştenitoarea lui Radu Bogdan! O moştenire care a dus la bucuria de a cerceta nu doar un om, ci o echipă, totul sub frontispiciul Fundaţiei "Radu Bogdan", al cărei membru fondator este soţia Dalia Bogdan, iar preşedinte Mădălina Mirea.

Sunt patru mari direcţii de cercetat în bogatele documente lăsate în urmă de istoricul de artă: arhiva Ion Andreescu; articole, studii, cercetări despre diverşi artişti; corespondenţa în limbile română, germană, franceză; memorii, note şi fotografii de călătorie. În manuscris se află şi o carte numită "Garoafa socialist-realistă", în care istoricul de artă explică perioada de echivoc al începuturilor comunismului la noi, în care istoricii şi criticii de artă şi-au dat seama că limbajul de lemn ce li se inocula nu mai acoperea nimic din conceptele lor.

În încheiere, cuvintele Mădălinei Mirea prevestesc ceva luminos: "Sper să recuperez posteritatea lui Radu Bogdan aşa cum se cuvinte, să arăt ce mare contribuţie a avut în cultura română!"

Mădălina Mirea, scurtă biografie

Născută în 1974, la Constanţa, Mădălina Mirea a venit în Bucureşti la 18 ani, unde a studiat mai întâi Literele, în care are licenţă şi master. A absolvit apoi Facultatea de Istoria şi Teoria Artei, a avut o bursă în Egipt pentru studierea artei copte creştine. Este doctor în istoria artei, fiind expert în iconografie creştine. A scris albume, cataloage, articole de istorie şi critică de artă. S-a ocupat, printre altele, de recenta ediţie a Salonului naţional de artă decorativă de la Muzeul Cotroceni. Este căsătorită, şi are doi băieţi: Aaron-Tudor (8 ani) şi Iosif-Matei (5 ani).
Fotografii din arhiva Fundatiei "Radu Bogdan"

miercuri, 7 martie 2012

Daniel Tomescu, om cu aureola necautata

Pe Daniel Tomescu îl ştiu de mult, să tot fie vreo 10 ani, dacă nu mai mult, de când, dimineaţa în drum spre Casa Presei îi vedeam siluleta uşor şchiopătând. Ştiam că e el pentru că mi-era cunoscut de la televizor, de când era un tânăr actor de-o prezenţă fermecătoare şi care ar fi avut şanse să fie unul dintre cei mai mari actori ai noştri dacă accidentul din tinereţe nu i-ar fi afectat un picior ce a necesitat protezarea. În orice caz, defectul de la picior l-a îndepărtat de platouriule de filmare şi de scândura scenei. L-a împins în schimb spre câmpul de bătaie al jurnalisticii. A făcut şi muncă de teren la început, dar sănătatea nu i-a permis, şi atunci s-a retras în “anonimatul” conducerii ziarelor. A făcut parte câţiva ani buni, imediat după 1989, din stafful diverselor redacţii. A fost, cum spunea Grigore Cartianu, „mâna dreaptă a lui Ion Cristoiu” la „Zig Zag", „Expres Magazin" şi „Evenimentul zilei". Apoi a lucrat la „Gardianul", „Jurnalul Naţional" şi „Adevărul".
În redacţia ziarului „Lumina” a venit în urmă cu un an şi a dorit să fie reporter colaborator. A scris reportaje duioase dar nu lacrimogene de la diverse mănăstiri şi a făcut câteva interviuri reuşite cu mari actori care au trecut rampa credinţei.
De fiecare dată când venea în redacţie, mă uimea cu bunul lui simţ şi cu uriaşa-i discreţie. Iar discreţia lui am constatat-o şi mai bine ieri, când am vrut să găsim o poză de-a lui s-o publicăm în ziar odată cu textul despre moartea sa. Cât este internetul de mare, n-am găsit decât o biată poză făcută de cine ştie ce coleg... Nici biografie nu avea pe site-ul actorilor, imbd, nici pagină de facebook nu-şi făcuse, nimic.


Mă bucuram sincer că puteam să vorbesc cu un om de o asemenea calitate sufletească. Era fericit de-a dreptul că unica lui fiică se călugărise, iar la ultima întâlnire, dacă nu mă înşel, un pic înainte de ultimul Crăciun, mi-a povestit chiar despre tunderea ei în monahism. Apoi m-a sunat din spital pe la începtul lui ianuarie, spunându-mi de leucemia galopantă, după ce hepatita C îl cotropise cu câţiva ani înainte. Era însă optimist, nu credea că va muri. Faţă de el am rămas cu o datorie suspendată, neîmplinită: îmi propusesem să-l vizitez la spital şi n-am apucat s-o fac!
Era departe de lumeasca poleială de la care atât de puţin ne abţinem noi în lumea de azi. Şi era, totuşi, un om care visase să fie un mare actor, care devenise şi un mare jurnalist! A lăsat în urmă lucruri valoroase, o imagine aureolată, şi un mare gol, totuşi. A plecat cam repede dintre noi.
Fie ca Domnul să-l aşeze în cereasca Sa bunătate şi lumină, unde gloria de aici oricum nu contează, ba chiar împiedică!

PS. Am fost la capataiul sau cu inca doi colegi de la Lumina. Acolo, am aflat si ceea ce nimeni nu stia sigur, varsta, implinise fix 60 de ani cu o zi inainte sa moara. A vorbit cu sotia, se aratase optimist si increzator, adica nu trada nimic din ceea ce a urmat sa faca peste 15 minute de la plecarea acesteia din salon. Stop cardio-resipirator. O grabea sa plece mai repede sa n-o prinda seara pe drum... Simtea ca va muri si a vrut sa fie singur. Se spovedise cu o zi sau doua inainte, se impartasise. Se pare ca traia totusi complexul ca nu fusese un mare actor. Insa fiica lui i-a soptit acum: "Tata, ai fost de Oscar! Uite ce bine ti-ai jucat rolul, n-am banuit nimic"...

joi, 1 martie 2012

Mogosoaia, locul unde a murit... cel mai iubit dintre pamanteni



Multi dintre scriitorii nostri, inainte de 1989, puteau sa locuiasca in vila de creatie de la Palatul Mogosoaia, pentru a scrie. Aici a scris Marin Preda multe dintre cartile sale. Din pacate, tot aici, autorul nascut la Silistea-Gumest in 1922 si-a gasit sfarsitul intr-un mod suspect, la 16 mai 1980.


Iar aceasta este chiar camera lui Marin Preda.

(Fotografii de Ioan Grigore)