Pelerinajele comertului

Inaugurarea în România a unor magazine ce aparţin marilor firme de îmbrăcăminte din Occident a făcut în ultimele zile ca românii să se trezească la ore matinale, chiar şi în weekend, pentru a fi primii la deschiderea uşilor. Cozile de sute de persoane formate în faţa vitrinelor strălucitoare te fac să te întrebi dacă nu cumva românii au nostalgia statului la cozi din comunism. Fenomenul cozilor la magazine este însă unul normal şi în capitalism, asemenea lucruri văzându-se în toate ţările dezvoltate atunci când branduri cunoscute şi aşteptate îşi deschid filiale în acele zone. Se stă la coadă şi când deschide Apple un nou centru în mijlocul Londrei, cum a fost vara trecută, şi când vine o mare firmă italiană de încălţăminte şi deschide un magazin în Cehia, spre exemplu. Se mai stă la coadă şi când, într-un orăşel din Arizona, se fac reduceri la rochiile de mireasă.

Ne-a mirat acum câteva zile până la şocare faptul că nişte oameni şi-au rupt hainele şi s-au călcat în picioare stând la rând pentru uleiul oferit la reducere de preţ într-un anumit magazin. Ca să nu mai spunem de amuzanta situaţie de acum vreun an, când oamenii se îmbrânceau disperaţi pentru o bormaşină. Şi femeile în vârstă, vreau să spun! Miresele în devenire ale americanilor, presupuse purtătoare ale graţiei, uită şi ele de tot ridicolul situaţiei şi de eventualele accidente ce survin la uşa vitrinelor cu reducerile de preţ la rochiile albe mult-visate. Vacarmul este reprezentat adesea la ştiri, dar ce mai contează, chilipirul este totul în astfel de situaţii şi pentru un anumit gen de oameni.

Ceea ce împinge oamenii spre cozile infernale este dorinţa de a achiziţiona printre primii anumite produse, la preţ mai mic, dorinţa de a povesti altora senzaţiile trăite, unicitatea momentului de a cumpăra între primii o sută haine de la firma cutare abia venită în România. Pe de altă parte, nu cred că neapărat sărăcia extremă duce la aşteptări de ore în şir la uşa unui supermarket pentru o sticlă oferită gratis când eşti obligat să mai cumperi încă patru sticle la preţ normal. E un fel de dorinţă a simţi că eşti mai chibzuit decât alţii, dar fără să vezi că efortul este prea mare în comparaţie cu premiul primit.

Toată această aplecare spre a cumpăra ceva mai diferit, ieftin şi nou, fie şi numai pentru câteva ore sau zile, te face să vezi în aşezarea la rândul gros din faţa magazinului un fel de pelerinaj decăzut. Fără să condamn pe cineva care îşi doreşte lucruri bune la preţuri mici, trebuie să remarc faptul că nici un obiect pe lumea asta, oricât de bun şi de ieftin ar fi, nu merită să te lupţi pentru el cu o ardoare pătimaşă, să aştepţi ore în şir şi apoi să te înjoseşti ca om împingându-te şi dându-i la o parte pe alţii. Numai moaştele sfinţilor aşezate în raclă sunt atât de preţioase şi de scumpe pentru noi, creştinii, încât să merite efortul zilelor şi nopţilor de aşteptare la rând pentru a le cinsti. În rest, deşertăciunea deşertăciunilor cu preţ redus.

Cei de la care cumparam

Este firesc ca într-o societate a consumerismului, noi, consumatorii, să avem atât drepturi, cât şi obligaţii.

Peste capitolul obligaţii putem trece destul de repede, oricum, n-avem încotro, vrem, nu vrem, ceva tot cumpărăm, ceva tot consumăm.

Şi când spunem că suntem consumatori, ne referim la poziţia noastră nu doar de oameni aflaţi dincoace de casele de marcat ale magazinelor, ci şi în situaţia de oameni aflaţi în faţa ghişeelor la care ni se oferă "şansa" de a plăti o taxă, un impozit, o amendă, de a ni se elibera o adeverinţă sau orice alt document cu caracter personal. Consumatori suntem şi când cumpărăm bilet la un spectacol, şi când trimitem o scrisoare prin poştă, şi când mergem cu un taxi, şi când rezervăm un sejur într-o staţiune, când plătim prin internet facturi, şi când comandăm mărfuri de pe site-uri.

Este bine să avem şi reguli care să ne apere, pentru că în general primează interesul celui care vinde.

Domeniu delicat, care ţine de un anume specific românesc deja intrat în folclor, comportamentul vânzătorului, al reprezentantului instituţiei, al ofertantului de servicii şi produse a lăsat în România întotdeauna de dorit. Ceea ce îi uimeşte pe străinii care ne vizitează ori se apucă de afaceri pe plaiurile mioritice nu ne uimeşte pe noi mai puţin, dar ne-am obişnuit cu răul şi nu-l mai vedem mereu sau nu ne mai lăsăm afectaţi de el.

Astăzi, de Ziua mondială a drepturilor consumatorului, avem dreptul de a trece în revistă hibele mentalităţii celor de la care cumpărăm sau cărora le plătim un serviciu. Iată-le pe cele mai frecvente: încetineala lucrătoarelor din birourile în care plătim taxe şi impozite, de parcă ne-ar da, nu ne-ar lua; tratarea cetăţeanului de rând cu mult sictir de majoritatea agenţilor Poliţiei atunci când, să spunem, avem de completat o declaraţie în urma unui accident rutier minor; întrebarea sâcâitoare a tuturor casierelor de magazin: "N-aveţi 20 de bani să vă dau eu rest 1 leu?"; faptul că unele companii de telefonie ne îmbie cu mii de minute în reţea pe care nu ai avea timp fizic să le consumi (iar dacă ai face-o, te-ai îmbolnăvi), dar în alte reţele oferta e zgârcită, însă se laudă că îţi oferă un incredibil avantaj; modul voios în care se face reclamă tv la medicamente, sugerând ideea că fabricanţii abia aşteaptă să fim bolnavi, pe de o parte, şi că toţi ne-am pricepe la medicină, pe de altă parte, în timp ce ni se spune pe foarte "repede înainte" să ne adresăm medicului abia după ce apar manifestări neplăcute; felul în care s-a înţeles buna relaţionare cu clienţii - în anumite magazine vânzătoarele îţi urează un agresiv bun-venit, te întreabă dacă te pot ajuta cu ceva şi, chiar dacă ai refuzat politicos ajutorul, se ţin la un metru de tine, sugerându-ţi prin atitudine că eşti supravegheat să nu furi; modul tinerilor şi tinerelor care împart fluturaşi pe trotuare foarte aglomerate, insistând să-i primeşti, chiar dacă nu eşti interesat, iar la un refuz îţi urează "o zi bună" pe tonul unei înjurături; deloc reconfortant este şi sentimentul pe care îl ai când mergi la doctor şi trebuie să faci un set de analize, iar din personalul calificat nu se sinchiseşte nimeni să-ţi spună la ce proceduri eşti supus, în ce constau, cât durează şi la ce durere ar trebui să te aştepţi; că în România nu poţi lua un taxi pe distanţă mică, şoferul considerând că nu e rentabil...
Sunt convinsă că lista o puteţi completa.

Marturia mitropolitului Bartolomeu Anania despre suferintele lui Radu Gyr

Astăzi se împlinesc 106 ani de la naştera lui Radu Gyr. De la Monica şi Demostene Popa, fiica şi ginerele lui, aflăm că opera publicată a poetului s-a îmbogăţit cu câteva zeci de poeme antologate recent în substanţialul volum "Poeţi după gratii", apărut la Editura Mănăstirii "Petru Vodă".

Cei doi soţi ne-au mai spus că au intentat proces pentru obţinerea unor despăgubiri morale pentru cei aproape 16 ani de detenţie politică suferiţi de poet în vremea comunismului. Deşi vremea detenţiei se află consemnată în arhivele vremii, totuşi, legal, era nevoie şi de declaraţia unui fost coleg de temniţă care să "ateste" că poetul a trecut pe acolo. Cu puţin timp înainte să plece la Domnul, mitropolitul Bartolomeu Anania a fost rugat să dea o astfel declaraţie scrisă, iar ierarhul a făcut-o. Fostul mitropolit al Clujului a scris nu o simplă declaraţie, ci un text literar, pur şi simplu. Bineînţeles, actul este autentificat la notar şi are valoarea juridică necesară. Soţii Popa ne-au oferit acest text spre publicare. Din lipsă de spaţiu, vom cita doar câteva fragmente semnificative.

"(...) Pe poetul Radu Demetrescu (Gyr) l-am cunoscut pe la mijlocul anilor â40 ai secolului trecut, când împreună cu familia sa, la invitaţia părintelui Gherasim Bica, a venit să-şi petrească o vacanţă în Mănăstirea Polovragi, la linişte şi aer. (...) Deşi încărcat de suferinţe, cu ani grei de puşcărie în spate, cu un ochi pierdut pe front, cu trupul ros de multe beteşuguri, poetul se desfăşura vesel, glumeţ, sorbind fiecare picătură de viaţă cu voluptatea celui ce-i cunoaşte preţul. (...) În timpul anchetelor care au urmat arestării mele din vara anului 1958 eram întrebat de relaţiile mele cu Radu Gyr şi despre "ajutoarele" pe care i le dădusem acestuia. "Ajutorul legionar" era socotit drept una dintre cele mai vii şi acoperite activităţi reacţionare. Definiţia era foarte largă: ajutorul putea fi material sau moral, bani, mâncare, găzduire, în genere orice fel de asistenţă, chiar un sfat, o îndrumare socială şi, până la urmă, simplul fapt că între doi sau mai mulţi presupuşi legionari ar fi existat vreo legătură cât de cât. Ancheta nu părea deloc interesată de faptul (sau explicaţia) că între mine şi Radu Gyr existase o legătură şi o prietenie de la scriitor la scriitor sau, în ultimă instanţă, de la om la om. Anchetatorii erau bine informaţi că Gyr băuse şi mâncase în casa mea, că-i dusesem cadouri la spital, că intervenisem la Arghezi pentru reintrarea lui în literatură, că "activasem" pentru supravieţuirea şi infiltrarea lui în societatea socialistă.

Capitolul acesta, al lui Radu Gyr, a durat, cred, vreo două-trei săptămâni; nu tăgăduiam că l-am asistat pe poet în unele trebuinţe, dar nu recunoşteam nicicum că aceasta ar fi avut cumva semnificaţia unui "ajutor legionar". Dar nici nu era nevoie de recunoaşterea mea. Anchetei îi trebuiau doar fapte recunoscute; calificarea faptelor aparţinea Securităţii, procurorului, tribunalului. Doar la Aiud aveam să aflu, din contactele cu doctorul Sârbulescu şi alţii că o vreme figurasem în lista lotului Gyr, dar pesemne că anchetatorii s-au răzgândit.

Dintre camarazii de celulă din închisoarea de la Aiud mi-l amintesc pe un Popescu, avocat, care a adus vestea sigură a arestării lui Radu Gyr.

Într-o bună zi, am fost scos din celulă, am primit hrană rece şi apoi dus cu un jeep la Bucureşti, unde m-am trezit în arestul de pe Uranus. Mi se spusese că voi fi martor (al acuzării, bineînţeles) în procesul lui Radu Gyr. Aici trebuie să mă opresc un moment şi să-mi amintesc bine că am fost martor în procesul lui Gyr înainte de a fi avut loc procesul meu. Asistenţa era puţină în procesul lui Gyr; oricum mai puţini în sală decât în boxa acuzaţilor. Prin ochelarii lui enormi, poetul privea tăcut. Din treacăt le-am văzut, pe banca din faţă, pe doamna Flora, soţia poetului, şi - mi se pare - pe Monica, fiica sa, şedeau împietrite de spaimă. Procurorul a subliniat legăturile mele cu Radu Gyr, comandant legionar, "condamnat la moarte pentru crimele lui împotriva noii orânduiri sociale".

Pe Radu Gyr l-am revăzut mai apoi în primăvara lui 1960, când am fost citat martor în procesul lui Radu Pătrăşcanu. Vestea revederii cu vechiul meu prieten Gyr a fost de natură să descumpănească, mai ales că ştiam verdictul de condamnat la moarte pe care i l-a adus Securitatea, dar pe care nu l-au pus în aplicare. Gyr şedea în spatele unei mese mari. Era foarte slab, cu obrazul galben, şi nu ştiam dacă mă vede sau nu prin ramele groase ale ochelarilor când a căzut pradă unui puseu hipertensiv. Sergentul care ne supraveghea s-a speriat şi a vrut să dea alarma, dar poetul i-a făcut semn să stea; din buzunarul celălalt a scos o pastilă (o pastilă din cele pe care le purta totdeauna la el, şi se vedea că-i erau îngăduite şi-n puşcărie) a înghiţit-o şi după câteva minute şi-a revenit.

Aveam să-l mai revăd doar peste mulţi ani, în 1972, la Bucureşti, în apartamentul său de pe strada Nikos Belloianis, fostă Atena. Era liber, în mijlocul familiei, dar manuscrisele lui literare erau captive încă, grămădite pe o poliţă, în cartoanele pe care nimeni nu îndrăznea să le deschidă.

În seara zilei de 30 aprilie am aflat că a murit Radu Gyr, la înmormântarea căruia nu m-am putut duce, mulţumindu-mă să trimit o jerbă de flori şi să spun o rugăciune cu capul pe pernă, fiind foarte bolnav (...)."

Actul a fost autentificat la 29 octombrie 2010.

Nota: Acest text l-am publicat in Ziarul Lumina de azi, 2 martie, 2010.