Nu credeam vreodată că un copil afgan a trăit altfel decât aflasem superficial de la televizor cine ştie când din vreo ştire: mizerabil, într-o colibă sărăcăcioasă, în zdrenţe, în peşteri, sub cerul liber. Evident, nu credeam nici că americanii sau ruşii le-ar fi adus vreodată vreun bine, dar de fapt, nu ştiam nimic despre ei. Vina mea, că n-am avut curiozitatea să aflu cum era Afganistanul înainte de ruşi, americani, talibani...
În orice caz, nu mi-aş fi imaginat că jocurile copiilor din Kabul, în anii 60 erau aceleaşi cu ale noastre: de-a v-aţi ascunselea, hoţii şi vardişti, de-a indienii şi înălţarea zmeielor. Asta din urmă mai frumos ca la noi şi mai cu tradiţie. În fine, citesc cartea lui Khaled Hosseini, „Vânătorii de zmeie” şi mă mir şi mă bucur că oamenii sunt peste tot la fel, în ciuda distanţelor, religiilor, culturii, şi asta mai ales când e vorba despre copii. O carte despre istoria contemporană a Afganistanului prin ochii a doi copii, fiul stăpânului şi fiul servitorului.
Această lectură mi-a adus în prim-plam un vis al meu mai vechi, abia conştientizat până acum: să colind întreaga lume şi să culeg de peste tot jocurile copilăriei, să le pun într-o carte cum n-a mai fost niciodată alta, spre bucuria tuturor celor care vor citi-o. Poate va ieşi un fel de saga a jocurilor, o alabala fără sfârşit şi nimeni nu va deschide-o. Şi, sinistru gând, poate copiii de mâine nu vor avea nici dorinţa, nici răbdarea şi obişnuinţa să mai citească o carte...
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu